Doamna Moscu

Această pagină a fost creeată la dorința doamnei Colette Moscu
și este rezultatul colaborării noastre peste ani.

Am cunoscut-o pe Colette în anul 1980 când proaspăt venit la München căutam găzduire.
Pensiunile nu aveau locuri și cineva m-a îndrumat către o doamnă din Romania care oferea o cămăruță din apartametul ei din strada Theresienstr nr 11.
Aici m-a primit doamna Moscu. Distinsa doamnă Colette de 60 de ani care locuia împreună cu mama sa, Marie de 87 de ani. Locuiau aici cam din 1977, emigrate cu greu din București.
Mama Marie-Mariette surprindea prin finețea ființei ei. Părul alb, ochi albaștrii, pielea albă, mâinile gingașe și degete subțiri de pianistă. Cântase mult la pian și acum mai exersa cu degetele pe marginea mesei din bucătărie. Vorbea puțin și cu anii se retrăsese în gândurile ei despre o viață plină de trăiri copleșitoare.
Fiica prințesei Marie Pappadopol Callimaki și a lui Mihai Catargi, păstra amprenta unei alese educații aristrocrate. La vârsta ei apreciabilă nu era o bătrână oarecare ci o venerabilă doamnă din lumea bună ce te cucerea prin nobilul ei caracter și gingașa ei feminitate.
Ma surprins legătura strânsă dintre cele doamne. Mama și fiica erau două prietene bune ce-și îndulceau zilele cu grija uneia pentru cealaltă, cu atenția de a nu ceda monotoniei diurne, cultivând stiința supraviețuirii și reânviind sentimente și amintiri demult uitate.
Colette se trezea și cu capotul peste pijama pregătea micul dejun. Mama dormea un pic mai mult până când începea procedura dimineții. Tabietul din baie dura mult după care era ajutată să se îmbrace și era condusă la masă în bucătărie. Ședea în capul mesei cu fața către fereastră î-și făcea rugăciunea în franțuzește și aștepta să fie servită.
Niciodată, indiferent de ora din zi, venit invitat sau trecând ocazional, nu am găsit-o neîngrijită.  În ținută de stradă, coafată și machiată, cu bijuteriile potrivite și frumos mirositoare. Inspira liniștea unei experiențe de-o viață încercată, rafinamentul unei clase sociale mai presus de cotidian, mirosul unui suflet împăcat cu viitorul și candoarea înțeleptei frății cu soarta.
S-a căsătorit cu Basile Moscu și au avut-o pe Colette, ca singur copil. Basil era doctor pediatru. Locuiau și avea cabinetul în strada Polonă 9 într-o casă frumoasă care ulterior a fost clasificată drept patrimoniu național.
In vara lui 1989 la 96 de ani, s-a retras în lumea unde era așteptată, prețuită și unde amintirile nu îmbătrânesc niciodată.
Colette a rămas dintr-o dată singură. Fără muncă, fără stres, fără răspundere și liberă să plece oricând de acasă la plimbare sau cumpărături făra grija cuiva rămas fără ajutor acasă. Dar singură. Munca, stresul, răspunderea îi dădeau un sens vieții care acum devenea lipsită de tot ceea ce a avut mai drag.
De mică a crescut într-o familie stabilă, cu dragoste și răsfăț părintesc. A avut o relație strânsă cu tatăl său Basile, pe care-l divinizau toți. S-a căsătorit și a avut un mariaj nefericit. A adus pe lume o fetiță pe care a iubit-o mult dar care a crescut mai mult în grija bunicii. O data cu venirea comuniștilor vremurile burgheziei au apus. Una câte una familia și-a pierdut averea agonisită, avere pe care statul a confiscat-o.
După moartea tatălui Basile, locuiau cu fiica și mama în strada Polonă. Fiica sa, Marina avea 4 sau 5 ani când într-o zi nefastă le-a fost naționalizată casa. Fără drept de apel au fost forțate să parăsească încăperile și să se retragă în podul casei. Nu mult după aceea au fost puse pe trotoarul din fața casei și au fost nevoite să se refugieze la rude și cunoștiințe. Cele trei femei au îndurat cruzimea faptelor. Perioada care a urmat trebuie trecută cu vederea. Mizerie și lipsuri materiale, umilințe și nesiguranța zilei de mâine. Mama Mariette care a făcut menajul, Colette care a lucrat să cîștige cele necesare și Marina care a mers la scoală și a făcut facultatea de architectură, împreună au înfrânt neajunsurile.
Colette și mama sa și-au vândut tot ce mai aveau de valoare și în 1977 au obținut emigrarea în Germania. Nu știu dacă mai era în țară la nunta lui Marina.
Aceasta s-a căsătorit și a avut o fetiță pe nume Thyra. Când copilul avea 2 ani, Marina s-a îmbolnăvit de cancer. A avut șansa să plece la Paris pentru tratament. În ultimile luni i-a stat alături soțul său Mircea. A decedat în 1979 și a fost înhumată la Caen. Mircea și-a refăcut viața în Franța unde apoi și-a adus părinții și pe Thyra.
Colette și Mariette timp de 12 ani au trăit cu durerea acestei pierderi. Pe nepoțica Thyra au văzut-o rar. Mariette a fost înmormântată la Caen în Franța, lăngă Marina.
Din 1980 legătura mea cu doamnele Moscu a continuat și s-a întărit. Am fost mereu la ele și de cele mai multe ori chemat să rezolv mici treburi gospodărești. La Colette era mereu câte cineva care venită din Romania le ajuta în gospodărie. Tot aici le-am cunoscut pe prietenele lor, d-na Chuchu Olănescu, d-na Vivi Cruțescu, d-na Gane și altele.
După moartea lui Mariette, Colette a avut de luptat cu depresia singurătății.
Eu eram deja stabilit la München și cumpărasem apartamentul din Richard-Strauss-Str. 49. Aici la noi, joia puțin înainte de prânz se întâlneau senioarele pentru masă și taifas. Veneam și eu de la birou, mâncam împreună și le lăsam la vorbă, până la cinci când veneam de la servici. Erau nemișcate la cafea. Plecam să le duc cu mașina acasă. Colette stătea în față și-mi cerea: Pe mine mă lași ultima, că-mi place să mă plimbi.
Mă suna la birou și mă ruga să repar câte ceva. Dar cel mai mult o încânta să o duc sâmbăta la cumpărături. Eram programat. Lista de cumpărături era lungă și ea nu se grăbea niciodată. Iar când terminam, la plecare ca să mai o lungim puțin, făcea cinste cu o bere. Savura aceste momente pe care i le dedicam deși nu totdeauna aveam răbdare și calm. Dacă nu ies cu tine, n-are cine să mă scoată din casă.
O întorsătură a acestei prietenii a intervenit când am divorțat. Îmi știa necazul, dar se făcea că nu știe nimic și încerca să mă încurajeze.
Când a ieșit totul la iveală în 1996 am plecat de acasă. Așa am ajuns din nou după 16 ani, la d-na Moscu în cautare de găzduire.
Camera cea mică, mă aștepta.